COMIC CON 2016 review

Preluare de pe Yarina Caraman.

Îmi propusesem să fac câte un review pentru fiecare zi de Comic Con dar bineînțeles că am telegărit toată ziua pe acolo (în cele două câte am fost că azi sunt prea dizzy) și atunci când am ajuns acasă numai de scris nu eram în stare. Dar uite că azi cât de cât sunt.

Event-ul ăsta, în primul rând, îl recomand celor super pasionați de comic books. Fraților, gasiți acolo ce vreți și ce nu vreți dar și ce nu vreți tot în sacoșa voastră de cumpărături ajunge. Eu mi-am luat până și benzi desenate cu PowerPuff Girls, dar am luat și Aquaman plus vreo trei-patru (nu mai știu exact și mi-e lene să mă duc să le caut) benzi vechi, mai batrâne decât mine. O să pun poze pe pagina de Facebook.

Pentru pasionații de „Star wars” iarăși, găsiți fraților acolo ce vrea suflețelul vostru cel geek. Eu mi-am luat o agendă cu Darth Vader pe care evident că scrie „I am your father!” știți voi, ăla negru de respira greu :))). De asemenea am și termos cu un Stormtrooper, tot de la Comic Con, obvious.

De cărți nu mai zic. Nu am putut să mă abțin să nu dau iama in toate standurile cu cărți de acolo. Sunt multe.

Organizarea standurilor, a panel-urilor, photo op-urilor mie una mi s-a părut fabuloasă. Am avut timp (loc mai mai puțin, ca deh, a fost un picuț aglomerat dar e de înțeles) să mă plimb peste tot și sa stau la ce panel-uri am vrut. Panel-ul cu Charles Dance a fost incredibil. Și cel cu Daniel Portman. Și cel cu „Viața cu Louie”. Că la astea am fost.

Per total, Comic Con-ul de anul ăsta a fost nemaipomenit. Tot sper să se organizeze și Ice Comic Con. Concluzia e că am ieșit de la evenimentul ăsta mai geek decât eram înainte.

Cititorul SF&F si cu mine ne-am distrat la Comic Con cum nu ne-am mai distrat demult la un event. Foarte frumos, mi-a plăcut!

De aceea îl recomand, duceți-vă în fiecare an. E awesome!

Pentru poze cu articolele achiziționate de acolo vă invit pe pagina unde vor fi uploadate.

Ok, bye-bye! Bye-bye now!

Haiganu. Fluviul Soaptelor (recenzie)

Haiganu reprezinta una dintre surprizele anului trecut si sper ca va da startul unui “trend” in spatiul romanesc, acela de a avea mai multi autori romani care sa scrie high fantasy. Daca ispiratia va veni si din folclorul romanesc (cum este cazul lui Haiganu sau in Drumul spre Vozia de Mihai-Andrei Aldea), care, slava Domnului, abunda in mitologie, va fi cu atat mai bine.

De multe ori suntem apostrofati ca nu prea citim autori romani. Problema este urmatoarea: daca esti pasionat de high fantasy, nu prea ai optiuni. Tocmai de aceea, Haiganu este o aparitie binevenita.

Nu am multe de spus fata de ce s-a zis si pe alte blog-uri despre aceasta carte. Mi-au placut foarte mult personajele inspirate din povestile lui Ion Creanga, dar si modul in care au fost transformate si plasate in actiunea cartii de autor.

Caracterele sunt bine conturate, avem un antagonism intre bine si rau si fiecare personaj urmareste cate ceva.

Avem un zeu aruncat care traieste printre oameni (Haiganu) dupa un conflict cu Pleistoros (zeul razboiului). Pleistoros care insa nu iese din scena si nu renunta la lupta cu Haiganu, chiar daca deja i-a facut destul rau: l-a runcat din cer si l-a condamnat sa auda toate rugaciunile oamenilor intr-un “fluviu al soaptelor”.

Avem spani si capcauni, grifoni si alte animale legendare. Toate astea se imbina si ceva horror. Sunt si niste zombie prin carte….

Nu mai zc de situatiile imprevizibile. Pentru mine e de laudat orice carte in care apar situatii la care nu te astepti, iar Haiganu are destule.

Ce nu mi-a placut la aceasta carte.

Da, este si ceva care nu mi-a placut. Dupa cum se poate vedea mai sus, cartea abunda in personaje, fiecare cu specificul sau, iar teritoriul este destul de mare. Te-ai fi asteptat la alte dimensiuni ale cartii. Nu spun ca trebuia sa aiba o mie de pagini, dar totusi Marian Coman mi-a lasat senzatia ca se grabeste sa termine povestea. Cu toate ca scrie impecabil si are talent din plin, nu am putut ocoli senzatia de graba.

Am terminat cartea intr-o zi. Si prin “zi” nu ma refer la faptul ca m-am trezit de dimineata si pana seara am stat doar cu nasul in carte. Am citit putin cand m-am trezit, mi-am baut cafeaua, am fost la cumparaturi, am iesit si la o plimbare si tot am terminat cartea pana m-am bagat la somn. Asta in conditiile in care eu oricum nu sunt “fast reader”.Dimensiunea cartii nu prea depaseste nuvela “Cavalerul Misterios” de exemplu. Nu spun de teritoriul imens despre care nu am aflat mare lucru.

Si acum pot spune exact unde sunt “Muntii de Fier” sau “Bree” din LoTR si pe langa localizare, le pot descrie in amanunt. Nu acelasi lucru il pot spune despre teritoriul din Haiganu.

Cam acestea ar fi singurele probleme si pot fi rezolvate in urmatoarele volume. Nu sunt chiar atat de mari, iar autorul cu siguranta ar fi incantat sa vada ca a construit o lume atat de frumoasa incat am fi vrut ceva mai mult din ea.

Cum am ajuns sa citesc SF&F (erata)

Am realizat zilele astea ca am uitat un detaliu extrem de important in articolul precedent.

Va povesteam acolo cum mi-a recomandat un prieten anumiti autori, dar am uitat sa specific un element care a fost decisiv in alegerea mea de a citi si mai mult SF&F: pasiunea pentru muzica celor de la Iron Maiden. Din muzica lor am aflat si de alti autori pe care i-am citit tocmai datorita acestei trupe heavy metal.

Graceling #2 si Discworld #15 in curs de aparitie la Rao

Ma plangeam in articolul trecut de telenovela creata de Rao cu seria “Graceling”. Trecem peste si pentru ca asa e corect, daca se misca ceva eu nu pot decat sa felicit. Chiar si cand vine vorba de Rao.

Nu am citit inca aceasta serie, dar din review-urile de pe Goodreads si Best Fantasy Books, pare destul de apreciata. Sunt ceva clisee feministe prin ea, dar este ceva mai mult decat un YA.

Discworld nu cred ca are nevoie de nicio prezentare din partea mea. Este un fantasy atipic, dar totusi una dintre seriile cele mai apreciate, iar o noua aparitie este de laudat, chiar daca Rao pare ca va termina aceasta serie de publicat la sfarsitul celui de-al IV-lea Ev.

Si totusi, sper ca aceste continuari sa fie un inceput si pentru altele mai importante. Graceling e ok, dar “Ticalosul Gentilom”, “Lumea fara Zei” sau “Roata Timpului” sunt niste serii extrem de importante pe care Rao ar trebui sa le continue. Iar daca nu Rao, atunci altcineva.

Sursa: http://raobooks.com/raobooks_incursdeaparitie.php

Despre Editura Rao

Am stat si m-am gandit daca sa scriu un astfel de articol. Nu imi place sa arunc cu noroi in nimeni si nimic, dar ma frustreaza enorm neseriozitatea si nesimtirea. Si imi place sa cred ca nu sunt singurul care este afectat de asa ceva.

Mai sunt edituri neserioase/cu momente de neseriozitate la noi, dar eu am impresia ca nimic nu bate Rao. Cel mai ciudat este ca editura asta nu era asa. Dintr-o data a luat-o pe aratura.

Sa luam cateva probleme pe rand:

1. Nu continua seriile incepute. Daca era vorba de o serie sau doua serii, treceam cu totii peste. S-a mai intamplat si se va mai intampla. Dar la Rao aproape toate seriile fantasy (si nu numai) sunt neterminate!

2. Nu comunica deloc cu cititorii. O buna parte din marketing o reprezinta comunicare si relatia vanzator-cumparator. Rao nu a aflat inca asta. De “Roata Timpului” nu intreaba un om sau doi oameni. Intreaba cateva zeci (numai din ce am reperat eu pe Facebook; ce-o fi pe mail-ul lor nici nu vreau sa imi inchipui). In momentul cand vezi atata lume care intreaba, chiar nu te simti si tu putin sa dai un raspuns, fie el si negativ? Am fost foarte multumit cand Trtonic mi-a confirmat ca nu mai continua “Prince of Nothing”. Multumit ca au spus ceva si nu m-am agitat in van.

Rao…nimic. Si e cu atat mai frustrant cu cat esti un om care le-a dat niste bani pe cartile respective si ai pretentia sa iti zica si tie cineva ceva.

3. Publicitate defectuoasa. Nu o data am aflat de aparitii noi de la Rao de pe librarie.net sau de pe Elefant, iar la ei pe site nimic. Iar cand au postat in sfarsit pe site, evident ca nu au anuntat nimic. Trebuia sa fii tu prompt si sa verifici.

Un caz concret: au anuntat la un moment dat pe Fb ca au lansat “Fire. Domnita monstru”, a doua parte din seria “Cele sapte regate”. Se intampla asta undeva prin decembrie. Rao ne invita pe toti pe site-ul lor sa o comandam. Cand sa cauti pe site, ce sa vezi! Cartea nu exista! Evident ca mai multi oameni le-au zis: nu exista, nu ati pus-o pe site! Iar Rao, in stilul sau infect, nu a raspuns nimanui nimic si nici astazi, 21.01.2016, cartea nu exista pe site. Dupa treaba asta. cred ca cineva trebuia sa isi ia un avertisment acolo. Dupa ce ca si-a asa nu raspunzi in general, sa mai faci si circul asta ieftin dupa care sa nu le spui oamenilor nimic (macar o scuza amarata), inseamna ori ca ai un retard, ori ca ai probleme cu educatia.

4. Seriile pe care le continua, le continua greu. Ca exemplu, “The Left Hand of God”, a avut prima carte lansata in 2010, iar a doua a nul trecut. Deci cinci ani (!!!).

Daca “Fire. Domnita monstru” va fi lansata pana la urma vreodata, va avea, la fel, cinci ani de la cartea precedenta. Mi se pare o chestie de neimaginat sa ai un astfel de ritm. Pana si diaconul Coresi scotea carti mai repede decat Rao (pe bune!).

Am facut acest articol nu pentru ca am vreo pretentie de la Rao, ci pentru ca sunt satul de lipsa de educatie si seriozitate care iata, se gasesc si in locuri de unde ar trebui sa ne educam (o editura). Daca unii inca au ramas in Epoca de Aur, poate ar trebui sa le zicem nu-i in regula ca intr-o era a comunicatiei, tu sa nu fii in stare sa dai un raspuns cand atatia oameni te intreaba acelasi lucru.

Rusinicaaaaaa!!!

Cavalerul celor Sapte Regate – George R.R. Martin

De la aparitia MBO-ului incoace sunt destul de atent cand scot banii din buzunar pentru un produs GoT/ASoIAF. Astfel ca “Intelepciunea lui Tyrion Lannister” si cartea de bucate ASoIAF nu vor fi niciodata in biblioteca mea.

Cand e vorba strict de literatura insa, nu ma dau in laturi. Astfel ca am achizitonat si “Lumea de Gheata si de Foc” si “Cavalerul celor Sapte Regate”. Le-am cumparat in primul rand pentru ca Martin nu a facut ceva special, existand precedentul Tolkien. Apoi, parca ar fi pacat ca un univers atat de complex cum este ASoIAF sa ramana doar la nivelul seriei principale si sa nu beneficieze si el de “Silmarillion-ul” sau si de prequel-uri (cum este si “Copiii lui Hurin”).

Si nu am regretat decizia. Ambele carti au reprezentat lecturi foarte bune. Despre AWoIAF o sa ma ocup intr-un articol separat. Astazi: cele trei nuvele reunite in volumul “Cavalerul celor Sapte Regate”.

Ce mi-a placut in primul rand la aceasta carte: cele doua personaje principale. Nu are cum sa nu iti placa de Dunk si Egg. Spre deosebire de ASoIAF, in cele trei nuvele nu gasim celebra cruzime a lui Martin, sau cel putin nu la dimensiunile cunoscute (sa nu credeti ca scapati si aici de personaje care mor cand te astepti mai putin). Insa ies in evidenta multe situatii amuzante, mai ales in relatia dintre cei doi in care predomina eterna amenintare cu “scatoalca”.

Dunk este un cavaler ratacitor care insa se pomeneste cu un scutier cel putin neobisnuit: nimeni altul decat unul dintre printii Targaryen.

Mi-a placut si ca am aflat si mai multe despre rebeliunea Blackfire si este suprins chiar un episod din aceasta rebeliune intr-una dintre nuvele in care apare si un actor celebru din acest razboi: Brynden Rivers.

A, si nu mai zicem ca se vorbeste si de cel pe care noi il stim ca “Maester Aemon”, pe vremea aia un tanar print care a ales calea Citadelei si care este fratele lui Egg.

Martin parcurge in aceste trei nuvele si alte locuri din Westeros pe care nu le-am cunoscut din seria principala. Si binenteles, avem descrierile atat de bune pe care le face si care scot in evidenta un medievalism pur. A fost extrem de placut sa fac pasi din nou in aceasta lume, mai ales ca Martin stie sa creeze atmosfera necesara.

Scriitura este dezinvolta, autorul imbinand momente amuzante cu situatii limita, descrieri superbe cu dialoguri de efect. Parerea mea este ca Martin si-a aratat aici o data in plus talentul pe care il are si asa cum am mai zis-o: daca cineva trateaza aceste nuvele ca opere literare, scotand din schema MBO-ul, va ramane incantat de ele.

Minunata Lume Noua – Aldous Huxley

Probabil una dintre cele mai bune carti care mi-au trecut prin mana vreodata a fost “Minunata lume noua”. Si nu datorita vreunui talent extraordinar al lui Huxley sau al unei povesti care te tine cu sufletul la gura, ci datorita ideilor pe care actiunea, aparent banala, le ascunde.

Da, o carte de dimensiuni destul de mici, dar care ascunde o filozofie sociala de care trebuie sa tii cont. Eu am de obicei o viteza destul de buna la citit si am terminat carti de 1000+ de pagini in mai putin de o saptamana. Dar carticica asta am dus-o destul de greu la capat. Nu pentru ca ma plictisea si o citeam greu ci pentru ca trebuia sa recitesc anumite pasaje de zeci de ori pentru a intelege exact ce vrea sa zica autorul. Eu oricum nu sunt genul care citeste o carte doar pentru recorduri, ci chiar vreau sa invat ceva de acolo. Si din carticica asta am invatat multe…

Cred ca una ditre problemele noastre de azi este ca nu intelegem bine societatea si mecanismele care o ghideaza. Nu sunt conspirationist de felul meu, dar nimeni nu poate nega faptul ca ideologiile se pregatesc in laboratoare si apoi se experimenteaza pe noi. Asa a fost comunismul de exemplu.

Ei bine, cam despre asta ne vorbeste “Minunata lume noua”.

Avem o lume futurista, distopica, in care oamenii au fost atat de ideologizati si spalati pe creier incat nu pot concepe viata fara limitele impuse “de la centru”. Cred ca cea mai buna caracterizare pe care am gasit-o pentru acest roman este: “o lume de sclavi fericiti” (citez din memorie, nu mai stiu cui ii apartine exact).

Dar asa este: o societate de sclavi fericiti, care nu mai folosesc conceptia naturala, ci sunt conceputi cu totii in laborator, iar actul sexual este strict o activitate recreativa.

De mici sunt pusi in camere unde prin intermediul unor instrumente audio li se induce ceea ce trebuie sa gandeasca si cum sa actioneze pentru tot restul vietii lor. Elementele gandirii insa nu reprezinta ceva variat, ci doar reguli de obedienta in fata sistemului. Mai bine zis, obedienti care nu mai au constiinta. In asta sunt trasformati oamenii din cartea lui Huxley.

In lume inca mai exista oameni asa cum suntem noi. Dar in ochii “sclavilor fericiti”, ei sunt doar niste primitivi. Iar interactiunea pe care sclavii fericiti o vor avea cu unul din acesti primitivi creeaza o situatia fenomenala, cum rar mi-a fost dat sa citesc, in care omul care mai are constiinta si sentimente este vazut ca un nebun, dar si el vrea sa fuga de aceasta viata in care “civilizatia” se creeaza distrugand tot ce este uman in oameni. Sounds familiar? Exact, Huxley poate fi considerat un profet…

Iar pentru cine vrea sa inteleaga societatea noastra, recomand “Sfanta Treime” a autorilor care au intuit perfect ideologizarea si transformarile sociale: Dostoievski, Huxley, Orwell. Ar mai fi si Asimov, Herbert si altii, dar pe cei trei ii consider varful absolut.

Cum am ajuns sa citesc SF&F

Reciteam zilele astea un articol pe Cititor SF care in mod inevitabil mi-a adus aminte de zilele in care am inceput, timid, sa citesc SF&F.

Si intr-adevar, intrebarea “ce le recomandam cititorilor obisnuiti care stramba din nas cand vine vorba de SF?” este una foarte buna.

Si eu eram la fel. Acum cativa ani citeam doar clasici, iar despre literatura SF&F nu aveam o parere deloc buna (carti dintr-alea cu planete straine si extraterestrii sau carti cu hobbiti si elfi). Binenteles, ca orice romanas atotstiutor, eu stiam deja ce presupune aceasta literatura fara sa fi citit vreo carte de genul in viata mea. De fapt, citisem Jules Verne (da, Jules Verne e SF) dar na, el e tot un clasic, deci nu se punea.

Experienta m-a invatat ca asta e o greseala grava, pe care o face mult prea multa lume. In momentul in care iti formezi o parere, aceasta trebuie sa fie bazata pe ceva faptic si mai ales, trebuie sa fie a posteriori. “Eu cred ca…” nu se pune niciodata ca argument.

Cum am ajuns totusi, la SF&F? In primul rand, de la un prieten am primit recomandarea sa citesc Asimov si Stephen King. Aveam incredere in prietenul respectiv si stiam ca nu este lipsit de gusturi si de cultura, astfel ca am mers pe mana lui.

Trebuie sa recunosc ca am ramas uimit. Am citit “Imperiul” prima data si chiar mi-a placut. Am descoperit o literatura mult mai profunda decat banuiam eu ca este si, ca un bonus, din care inveti destula stiinta. Fiind IT-ist, m-a cucerit instant o carte despre stiinta si tehnologie, dar care ridica si cateva intrebari fundamentale despre om, actiunile sale si consecintele acestor actiuni.

Dorind sa patrund mai mult lumea acestei literaturi, am citit imediat ASoIAF. Cum eram innebunit dupa romanele istorice, am descoperit ca lumea istorica in care am parte si de dragoni sau Umblatori Albi este pur si simplu tot ce trebuie!

Nu mai pomenesc de King si romanele sale…

Nu are rost sa mai povestesc si restul pentru ca deja il banuiti. Am citit inca un roman, si inca unul si tot asa pana azi.

Cam asa am ajuns eu cititor de SF&F. Cu Asimov, King si Martin.Voi cum ati ajuns?

Cimitirul Animalelor – Stephen King (recenzie)

Cred ca nu as exagera daca as spune ca Stephen King este unul din cei mai mari scriitori contemporani.

Iar unul din motivele pentru care afirm asta este “Cimitirul Animalelor” – o carte care m-a marcat. Si nu m-a marcat prin dimensiunea horror pe care o are, ci mai ales prin cea psihologica.

Da, acest roman este unul care iti ridica multe intrebari (fapt pe care il admir la o carte), iar calatoria ta alaturi de Louis Creed este una dureroasa. Analiza psihologica pe care King o face pe “cobaiul” Louis este extraordinara si mi-a adus aminte de “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski si modul in care era analizat Raskolnikov.

Stiu ca pentru multi astea-s pasajele “boring”, dar mie imi place sa cunosc si alt tip de gandire prin intermediul unei carti. Acesta este si unul dintre motivele pentru care oamenii ar trebui sa citeasca: ajungi sa cunosti caractere pe care nu le poti observa fara carti.

Datorita acestei incursiuni in gandirea si trairile lui Louis, cartea da senzatia ca stagneaza. Dar nu, nu stagneaza. Este doar modul magistral al lui King de a te purta de la doctorul proaspat mutat intr-o casa frumoasa alaturi de sotia si copiii sai, la omul disperat care ajunge sa faca lucruri inimaginabile din cauza durerii. Tocmai asta este frumos la aceasta carte: King nu trece brusc de la un decor la altul (treaba care in opinia ar fi transformat aceasta carte in una de duzina), ci te face sa rumegi fiecare transformare din gandirea si comportamentul lui Louis. Si dupa ce rumegi cum trebuie, te trezesti la finalul cartii ca il aprobi si ti se pare perfect normal tot ce face el! Iar joaca asta pe care King o face cu mintea ta este de fapt si de drept partea horror a cartii. Actiunea horror in sine doar completeaza totul.

Spuneam si de intrebari. Ce intrebari mi-a ridicat “Cimitirul”?

Una ar fi: care este limita suportabilitatii umane atunci cand intervine o durere sufleteasca? Cat poate rezista omul atunci cand toata viata lui perfecta se destrama?

Alta: pana unde poate merge cineva pentru cei pe care ii iubeste cel mai mult?

Daca as fi in situatia lui Louis Creed as reusi sa rezist?

Si multe, multe altele…

Recomand cartea asta oricarui pasionat de literatura. Stati linistiti, King nu se distreaza cu niste monstri. El chiar transforma in opera de arta orice subiect banal.

Adaug aici si un review scurt, dar cuprinzator de pe blogul Yarina Caraman:

Buna, am cateva intrebari pentru tine.

• Vrei sa simti cum faci pe tine de frica?
• Vrei sa te ingrozesti si sa iti placa?
• Vrei sa nu mai indraznesti sa citesti noaptea?
• Vrei sa citesti un masterpiece ziua in amiaza mare pe o ploaie marunta?
• Vrei sa nu te mai simti in siguranta in propriul pat?
• Vrei sa traiesti o experienta a naibii de fascinanta la care o sa te gandesti saptamani intregi?
• Esti horror tu asa de fel la fel ca si mine?

Ei bine, am ceva pentru tine, o recomandare furioasa. Daca raspunsul la toate intrebarile de mai sus este „da” atunci chiar te rog sa citesti Stephen King – „Cimitirul animalelor”. Il gasesti la Nemira si nu costa mult deci n-ai avea vreo scuza plauzibila ca sa nu-l cumperi. Are si animale pe acolo, volumul adica. Eu azi o sa ma uit la film. Din ce am inteles exista o ecranizare din 1989, conform imdb si abia astept sa ma ingrozesc. Sfatul meu e sa citesti cartea inainte, sa nu faci greseala pe care am facut-o eu cu „Game of Thrones” de mi-e acuma o lehamite sa citesc cartile de nu-ti spun.

Hai, spor la citit!

Stire trista pentru cei care asteapta Winds of Winter

George R.R. Martin a anuntat pe blogul sau ca “The Winds of Winter” nu o sa apara asa cum preconizam cu totii, in luna aprilie, odata cu sezonul 6 al serialului.

Articolul este unul foarte lung, dar esenta lui e chiar la inceput:

“THE WINDS OF WINTER is not finished.

Believe me, it gave me no pleasure to type those words. You’re disappointed, and you’re not alone. My editors and publishers are disappointed, HBO is disappointed, my agents and foreign publishers and translators are disappointed… but no one could possibly be more disappointed than me. For months now I have wanted nothing so much as to be able to say, “I have completed and delivered THE WINDS OF WINTER” on or before the last day of 2015.”

Nu e o surpriza foarte mare pe de alta parte. Desi este ceva generos din partea lui Martin ca ne-a oferit un update mult asteptat, totusi eu unul m-am saturat sa astept dupa cartea asta. Daca era ultima din serie, cu siguranta mai aveam ceva rabdare, dar eu ma gandesc cu groaza ca mai este una. Iar daca Martin are nevoie la fiecare carte de 5-6 ani pentru a o termina…fuck it.

Ramane in continuare pentru mine cea mai buna serie fantasy pe care am citit-o, il inteleg oarecum si pe Martin si in niciun caz nu vreau sa fiu unul din aia care ii scriu pe blog “termina baaaa cartea aia odata”, dar serios…din 2005, de la AFFC si pana in 2016, Martin a mai scris doar o carte din serie. In 11 ani este mult prea putin, in conditiile in care nu se poate zice ca nu are posibilitatea de mai mult: primele trei carti le-a terminat foarte rapid.

Dar…ce sa facem…